Monolog cu toamna

Avatar of kolibride kolibri în Poezii despre Viaţă 1 comentarii

Mult stimată doamnă Toamnă, sunt un biet om de la țară,
Vreau să-ți pun o întrebare, care mă frământă tare.

Vii la noi în ospeție aducând cu tine multe,
Nouri negri plini de ploaie, frunze colorate sute.
Lucruri bune și mai rele, toate tu le iei în cârcă,
Dar mă-ntorc la mea-ntrebare, care aspru mă framântă.

Mult stimată, doamnă Toamnă, cer iertare de-ndrăzneală,
Eu din patru anotimpuri te aștept doar pe matale,
Să te-ntreb cu-ndurerare: unde-i fiul meu cel mare??
Că-mi spunea că vine-n toamnă în cea ultimă scrisoare.

Trecu timpul, iar e toamnă și e galbenă cărarea,
Anul ăsta mama nu e, să-l astepte la întrare.
Tu să-i spui de-l vezi în lume, că mai stau eu lânga poartă,
Cât mai am încă putere și nebunul dor de tată..

Să-i mai spui că îl așteaptă nucul cel batrân din vale,
Cumpăna de la fântână de dor scârție mai tare.
Să-l găsești, stimată doamnă, că m-apasă cam ninsoarea,
Simt ca plec și eu la mama, lăsând pustie cărarea
Iar de sus cum Doamne Sfinte, să-i răspundem la scrisoare



1 Comentarii

  • Avatar of pruteande prutean

    Emoții profunde, scris atât de simplu și atât de plin...E și duiasă și tristă... Felicitări! Dau tot mai rar pe aici și mă bucur că nu am ratat-o.


Pentru a lăsa comentarii este nevoie să te autentifici. Nu ai cont? Deschide unul!